L-am dat dracului pe dracu, asa ar zice un personaj de-al lui Carlo Goldoni.
Am o ciorna de asta de wordpress pusa deoparte de ceva timp. Pregatisem niste linkuri. Unul era un blog care a fost sters intre timp, se chema marea de dinauntru. Stiu ca atunci cand eram in anu I avea Razvan un film care se chema “Mar Addentro”. S-ar putea sa fie acelasi lucru. Nu stiu. Apoi era un link de pe vimeo cu niste holograme sau paralaxe ceva, nu stiu, ca nu m-am uitat. Si un articol despre cutremurul din 1977 pe care n-am apucat inca sa-l citesc. Si nici n-am de gand prea curand. In putinele momente cand am facut mai mult decat cititul mailului pe internet (cum se intampla azi, de exemplu) m-am uitat la filme cu Dan Puric si mai nou, cu diversi “parinti” care povestesc una si alta. Ma tem ca voi ajunge ceva expert in domeniu si o sa-mi iasa pe nari retorica asta. Asa ca am lasat filmele astea in favoarea amaratului si singuraticului de blog.
M-am cultivat inca o data la “Treapta a noua”, o piesa foarte frumoasa si mai ales bine jucata. Atat de bine incat 2 dintre actori nu-si iesisera inca din rol nici dupa toate aplauzele noastre. Am vizitat interiorul lui Caffe Frappe din Piata Amzei (nu stiu cum se scrie de fapt, dar nici nu conteaza). Am trecut pe la Curtea Berarilor si mi-a zis Andreea Emma ca seman cu Marquez. Asa o fi cum zice ea. Dar e putin probabil. Iar daca punem la socoteala workshopul de la Centrul Ceh, s-ar putea spune ca ma agit pe orizontala vietii mondene. Dar s-ar spune degeaba. Ma gandesc din cand in cand la Silvester Piulita si la urechile lui mari. Cam asa s-ar desfasura universul, intre firmituri si unghii.
“Ce stie taranul ce-i sofranul…”
