Resuscitare

E ora 5 dimineaţa, wordpressu se mişcă foarte greu şi mă gândesc cum aş putea să mai scriu măcar un rând pe blogul ăsta.

Am cam pus cruce pe bătrânul şi profundul virafilms şi m-am apucat de televiziunea vira. O parte din energia mea de textier se va duce acolo, o altă parte în gândurile pe care le am când spal vasele. O discuţie cu un prieten mi-a amintit cât de important e să faci mişto de tine însuţi şi cât de periculos ar fi să nu mai am insomnii. Microbul artistic trebuie ţinut în frâu! Internetul are mai multe pagini decat obişnuia să aibă.

Au trecut luni de zile de când am scris ultima dată, am întâlnit zeci de oameni şi am parcurs sute de kilometri. Încerc să-mi dau seama ce a mai rămas în mine din omul care scria în iunie pe blog. Îmi dau seama că nu prea mult. Mi se pare că tipul ăla scria bine, probabil pentru că încă îmi place Vonnegut şi este o oarecare asemănare în stil şi abordare. L-aş considera pe omul ăla interesant dacă aş mai putea să împart oamenii în categorii. Şi aş vrea să mai pot avea odată sinceritatea lui. Na că am făcut-o şi pe asta, culmea narcisismului. Ţin un jurnal offline şi-n plus, dacă nu m-aş simţi bine cu vechiul eu nu cred c-aş putea trăi o zi în plus cu mine. Dacă nu mă duc nicăieri măcar să vin de undeva.

Nebunia mea, să mă limitez la 4 paragrafe şi să fie diferite între ele…

Despre eroarea abstracţiunii

Articol-exceptie care provine dintr-un offline de la Andreea, in care imi spunea că m-am îndrăgostit iar. Neştiind despre ce e vorba, m-a trimis la pagina asta. Având în vedere lipsa de profunzime a celor scrise în ultima vreme (dar nu numai), m-am hotărât să răspund.

Sigur că aş prefera să mă întâlnesc cu un prieten în loc să scriu 10 mii de inepţii pe blog. Dar nu e doar atât. În primul rând, uitându-mă în trecut, mi-am dat seama că ceea ce reuşeşti să pui cap la cap (sa creezi) rămâne, chiar şi într-o formă mediocră. De câte ori n-am fi vrut să citim/ascultăm operele de început ale marilor maeştri? De câte ori n-am fi vrut să supravieţuiască mediocritatea? (vezi mai jos) Apoi, “verba volant, scripta manent”. Când toţi prietenii mei vor fi murit (şi eu odată cu ei) , când vom intra în posibila eternitate edenică, istoria va consemna sumar urmele noastre. Pentru unii oameni sentimentul (bazal, genetic) de supravieţuire e atât de puternic încât vor să lase în urmă mai mult decât copii, mai mult decât un sicriu. Scrisul e una din căile prin care omul (sau Omul) poate să rămână în Istorie.

Modelul care împarte opera în mediocră sau excelentă trebuie denunţat ca fiind bolnăvicios. Cică “duşmanul binelui e mai binele”. Sau cum ar spune hinduşii: “originea tuturor conflictelor e nevoia omului de a deveni altcineva; pentru că noul eu va distruge vechiul eu”. În fizica, nici o transformare nu poate avea loc fără un transfer de energie. Fără ca ceva să se piardă şi ceva să se caştige. Nu putem trăi în perpetuum repaus, aşa că ne luăm repere din mers: Distrugerea e naşpa, ca şi durerea; viaţa e super ok, ca şi bucuria. De ce atunci unii oameni (ca Andrei) cred că durerea sau moartea e bună de ceva, că sanctifică? Ma întorc la “Breakfast of Champions“: “Dwayne Hoover’s body was manufacturing certain chemicals which unbalanced his mind. But Dwayne, like all novice lunatics, needed some bad ideas, too, so that his craziness could have shape and direction. Bad chemicals and bad ideas were the Yin and the Yang of madness“. (apropo, nu sunt nici hindus, nici budist, etc, nici măcar ateu)

Ar mai fi ceva. Scrisul printre altele e o formă de comunicare. Într-o lume în care vrei să te întâlneşti cu cât mai mulţi, vechile întâlniri au devenit insuficiente. Au apărut reţele sociale, FaceBook, Twiter, etc, oamenii interacţionează la un alt nivel şi empatizează altfel (asta nu înseamnă că sunt incapabili de a avea întâlniri clasice). Aşa sunt posibile FlashMob-uri spectaculoase (nu mai dau link), dar tot aşa relaţia dintre Laptop şi Om devine o cvasi-simbioză. Despre tehnologie aş putea spune multe. N-am s-o mai fac acum (n-am spaţiu aici). Îmi pare rău, ca întotdeauna, că oameni care nu cunosc în ce constă ştiinţa şi tehnologia (ca Andreea, de ex.), nici teoretic nici practic, îşi dau cu parerea şi se aruncă în discuţii pe care nu sunt în stare să le poarte.

Abstractul, fiind alcătuit din modele, deformează realitatea. Viaţa însăşi. Impune reguli inexistente, stabileşte direcţii nefireşti. Abstractul e ciuma relaţiilor sănătoase.

Practic neclar

Ana dormea dusă astă noapte si eu ma uitam la licuricii LCD. Dar macar am ajuns la un consens, care vine din “Toate panzele sus”. N-o sa va zic despre ce e vorba.

Fratilor! Sau “Lume, lume…!” A aparut o noua cautare. Ea se cheama “dedicatii de viitor” si apartine fiului Mamei Omida, de pe ipul sau privat. Deuteriu al meu a ajuns deja la nivelul 6, se descurca bine. In curand il dau la facultatea de lupte martiale. Street Delivery si-a definitivat programul si asteapta doritori (azi sunt niste jocuri extraordinare, imi pare rau ca nu pot ajunge). Si ieri am intrat pe blogul regretatului Andrei Camenic, mi-am amintit de cateva lucruri si am descoperit ca ii placea cum scria Z3rO, pe care-l puteti gasi aici. M-am gandit cum a ramas in urma virtualitatea lui Andrei, calare pe placa de snowboard, revoltat ba de una, ba de alta, cu o mare pasiune pentru bere. Si nu pot sa ma abtin sa nu ma gandesc la coincidenta asta cu Kenny. Sa fie iertat.

Am scris intr-o “letter of application” ca fac diverse colectii. In principiu asa e. In momentul asta ma roade o problema existentiala. Am tot pus statusuri la yahoo si mi-e teama ca or sa dispara la un moment dat, ca apa de ploaie de pe acoperisul vecinului. Asa ca am venit cu ideea geniala de a le scrie aici. Iata: epistemologie filozofica (Flaviu zice ca ar fi pleonasm), there is a crack in everything, nenumaratele clenciuri, world domination is at hand, iar restul sunt pentru vira films. Nu e mare scofala, ar fi fost ceva daca le treceam intr-un .doc ceva si le postam dupa vreun an. Dar nu trebuie sa fie o colectie impresionanta sau o desfasurare impresionanta a colectiei. E asa, o dambla de-a mea. Am avut o discutie mai inainte cu Flaviu care s-a concretizat in urmatoare concluzie: “metafizica + epistemologie + x = filozofie”.

Nu-i asa ca n-am mai scris nimic deosebit de ceva timp incoace? Mare plictiseală sesiunea asta…

Post-importanţa socializatului (sau invers)

Catalina a aparut ieri online in lista mea, avand la avatar una din pozele Ancai, mai exact un taur. Banuiesc ca vrea sa-mi transmita ceva. Sau nu.

Acum ascult Travka (a mia oara). Ma doare-n cot ca s-au despartit, apropo. Dar nu despre asta era vorba. Cica tot prin anii aia de glorie ai curentului hippie a aparut treaba cu psihedelicu, wikipedia aici. Vali mi-a atras atentia cum ca Jefferson Airplane ar fi pe la psihedelic rock, pe langa multi alti baieti simpatici. Zilele trecute ascultam Moody Blues (e in lista din dreapta de la vodpod) si nu stiu pe unde am vazut ca si ei sunt tot psihedelici. Pentru restul lumii, care inca umbla prin iutub sa vada cine e Carla Bruni, simplu: toata smecheria e data de droguri. Experiente transpersonale, LSD, si restul va poate explica Andreea Emma. Pana una alta v-ati luat teapa daca credeati ca sunt vreun expert in domeniu. Abia am trecut in clasa a 6-a de zoologie, n-am nevoie de alte dureri de cap, cum ar fi subcurentele psihedelicului. Eu ascult Pink Floyd, ca mi-a dat Adi mai demult. Va dedic tuturor “Green is the colour”. E tare piesa.

De ceva timp incoace, cu o frecventa si perseverenta alarmanta, se cauta (a se observa reflexivul) la mine pe blog “dedicatie pentru doamna invatatoare” si “legaturi de sireturi”. Din asta pot trage doua concluzii, care vor pune bazele epistemologice filozofiei de doi bani pe care o dezvolt din mers, dupa principiul “lasa, ca e bine si asa”. Asadar, concluziile: a) majoritatea covarsitoare a celor care nimeresc pe blogul meu (din greseala, bineinteles) sunt inca elevi la scoala primara; varsta – o variabila dinamica aleatoare, cu un estimator nedeplasat; b) se apropie finalul de an si la cei mici, aşa că obiceiul duios comunist de a compune “portretul doamnei invatatoare” si “ce frumoasa e primavara” e inca in putere, in vremurile astea ale luptei de clasa si a exploatarii capitaliste; c) o dovada a calitatii sinapselor si retelei neuronale in general pare sa fie necesitatea de a se informa despre legaturile de sireturi; sigur ca aici ar putea fi altceva si anume: d) parintii nu mai reusesc sa le arate copiilor cum se leaga sireturile si acestia apeleaza la google. S-ar mai putea spune multe, dar ma opresc aici. Apropo, pentru cine stie sa numere, au fost 4 concluzii. Si de fapt nu sunt concluzii (urmeaza onomatopeele).

Ce e la moda astazi pe wordpress: buna dimineata(asta e pt mine), stropi de ploaie (e canicula in Bucuresti), marirea sanilor in mod natural (haha) si o mostra din marele curent VELO. Zicand astea, acuma PIUA, da?